O, brad frumos!

Am o copilarie. Bine, asta pe langa bucata de frageda si tarzie pruncie din care nu as mai fi vrut sa ies. Am o copilarie in sensul de slabiciune. Mai exact: ma ia valul.
Cand imi place ceva o iau rau la vale. Incerc sa epuizez subiectul. Hahai pe marginea lui. Plang pe baza lui. Totul cu aceeasi miza: epuizarea.
Nu m-a invatat nimeni ce e cumpatarea. Am aflat si eu din discutiile purtate in juru-mi. Am dedus din context. Din pacate, asta nu m-a ajutat la nimic. Nu stiu sa fiu moderata. Nu stiu. Alunec in exces cu o usuratate naturala de speriat!
Si stiu bine ca excesele nu te fac sa cunosti mai multe, ci doar sa pierzi din toate din ce in ce mai mult. Chiar si esentialul...

It's Not Easy Being Green - Funny Animation

Hai, sictir!

Bai, nene, nu am incredere in oamenii care nu au prieteni. Imi sugereaza ca trebuie sa existe un motiv pentru care acei oameni sunt singuri pe lume.
Apoi, am incredere in instinct. Daca un om nu imi place in primul moment in care il vad, ar trebui sa iau distanta. Prima impresie nu m-a inselat niciodata.
Cu toate acestea, uneori, incerc sa trec peste instinct si sa accept un astfel de specimen in viata mea. Am trait sa regret din nou o astfel de deschidere!

FanBox si alte cele

Nu excelez in folosirea de retele sociale. Nu reactionez la invitatii in diverse astfel de aglomerari internautice. Le ignor prietenilor mesajele. Uneori le sterg fara sa le citesc.

In ultima vreme, casuta de e-mail de pe yahoo imi este asaltata de mesaje venite de pe FanBox. Unele sunt de la prieteni, unele sunt de la cunoscuti si necunoscuti, altele sunt de la oameni pe care nu mi-i amintesc.

Zilele trecute am decis sa nu mai dau delete ca o apucata fara sa deschid aceste mailuri. Poate ratam ceva important! In plus, erau mesaje de la doi prieteni. L-am deschis pe primul si am aflat ca pretenul respectiv crede ca sunt gorgeous. M-am mirat, am inchis mailul si am trecut la urmatorul prieten. El zicea ca sunt pretty. Apai, dupa gorgeous, pretty m-a umplut de draci. Am vazut, insa, ca omul ce ma crede pretty mi-a trimis 2 mesaje. In al doilea eram intelligent. Brusc, pretty si inteligent a preluat conducerea. Tocmai cand ranjeam eu satisfacuta, mi-a venit mail si de la un coleg ca sunt sexy. Curata blestematie!

Acum ma gandesc sa le raspund cu romantisme baloase. Ar fi interesant sa le studiez reactiile la asta! :)

Dar nu ma sufoca...

Ca oamenii sunt fiinte sociale am aflat cand l-am facut pe Aristotel la filosofie si mi s-a explicat care e treaba cu zoon politikon.
Fiind conditionati de natura noastra, ne place sa traim in grupuri. Nu prea agreem sa stam singuri. Cei care o fac sunt catalogati ca devianti. Buun! Eu mai deviez de la drumul drept, ajung in papusoi si ma ascund printre cocieni. Stau la umbra, in liniste, respirand incet si nu vreau sa vad pe nimeni. Am momente in care lumea inceteaza sa existe altfel decat in interiorul meu. Incepe si se termina cu mine. Nu mai are nimeni loc in schema.
Pe de alta parte, mai stiu ca exista oameni care te fascineaza si ai vrea sa iti petreci tot timpul din lume cu ei. Totul merita urmarit la acesti oameni, de la gesturi la cuvinte. Si nu te mai saturi fiindca toate concluziile pe care le tragi si toate sentimentele care te inunda cand esti cu ei sunt mult prea valoroase sa te opresti. Si-ai sta si ti-ai petrece tot timpul cu ei. Inteleg chestia asta atat organici cat si rational.
Totusi, ceva imi spune ca indiferent daca ti-ai gasit un mentor, o mare iubire sau doar un alt om cu care sa relationezi si sa simti ca exista posibilitatea ca sa te inteleaga si pe tine cineva, masura e utila in toate. Pe principiul: "ce e prea mult strica" sau "ce e prea intens arde" (sau parleste).
Daca stai prea mult cu un om, calea de la extaz la dezamagire e foarte scurta. In primul rand, ii vei descoperi foarte repede defectele. Stand cu el mereu ii vei patrunde in intimitate adanc si sfredelitor ca un surub. Poate ii va place, poate il va obosi.
Eu una nu pot sa pastrez relatii decat vazandu-ma rar cu oamenii in cauza. Apucam sa ne povestim tot ce s-a intamplat cat nu ne-am vazut. Nu ne plictisim. Nu batem prea mult moneda pe aceleasi discutii. Timpul dintre intalniri le face asteptate si frumoase fiindca, in momentul in care eu ma vad prea des cu cineva, ajung in imposibilitatea de a-i mai spune ceva. Mi se termina cuvintele si cheful si ajung sa ma sufoc.
Deci, daca ma iubesti, nu ma sufoca si intelege si distanta mea!

Minunat

Ma enerveaza diletantismul. Ma sufoca, ma infurie, ma ucide, ma face sa urasc fiecare fiinta ce respira. Nu suport porcariile facute cu jumatate de masura. Sufar de perfectionism. Nu ma compar cu altii ci ma compar cu standardul cel mai ridicat. Ma chinui. Imi storc creierii si imi consum energia. Am standarde ridicate si de la cei din jur. Ma apuca spumele cand trebuie sa refac cea fiindca un coleg a facut treaba de mantuiala. Am refacut atatea sarcini incat am ajuns o relicva a sistemului. Tot entuziasmul meu, toata starea de "dati-mi un trup, voi, muntilor!" pe care o aveam atunci cand m-am angajat prima oara s-au dus dracului in frecusuri de doi lei, in explicatii date repetitiv acelorasi oameni, in lupte cu morile de vant. Oricat de multa nebunie mi-ar clocoti in creier, nu e suficienta. Gata! S-a terminat. Mi s-a luat!

Simtindu-ma ca intr-o temnita din care nu pot sa ies, pierzandu-mi elanul, am devenit un om care nici nu se mai preface ca sufera de sictir. Orice sarcina este cumplita fiindca ma pune sa fac ceva, iar eu nu am chef. Bolborosesc intr-o continua stare de nervi supraintinsi, nu am chef sa vorbesc cu nimeni si deleg. Deleg, ma ingrozesc de ce iese, deleg din nou. Totul intr-o bucla sinistra si ironica.

Se cauta actori

Mai exact:

- o femeie si un barbat cu varsta cuprinsa intre 20-35 de ani
- un barbat cu varsta intre 35-45 de ani
- o femeie si un barbat cu varsta cuprinsa intre 35-45 de ani

Filmarile vor avea loc in localitatea Crevedia timp de doua zile in luna noiembrie. Doritorii pot afla detalii trimitand un e-mail la adresa filmscurtmetraj@gmail.com.

Nu mai am chef...

Mda, reprosurile sunt indreptatite. Nu mai am chef sa scriu pe blog. Nu mai am verva de pe 360.yahoo.com. Nu ma am chef sa impartasesc intamplari si sa filosofez la radacina firului de par.

Am inceput sa am un blog in momentul in care am pierdut un pariu. Am decis sa scriu doar ca sa il onorez. Apoi m-a prins ideea ca am gasit un loc in care puteam scrie orice, un loc in care sa pot sa imi infrang demonii si sa scriu. Am vrut sa fac litere. Am vrut sa fac regie de film. Am vrut sa fac jurnalism. N-am facut nimic din toate acestea. Poate ca mai am timp sa le mai fac sau poate, mai plauzibil, mi-a lipsit mereu determinarea cu care oamenii ar trebui sa creada in ei. Din lipsa asta au aparut complexe si frici. Apoi esecuri, ratari si resemnare.

Cred ca nu mai vreau nimic deocamdata. Traiesc din inertie. Merg masinal la munca. Legumizez in fata monitorului felii groase de viata. Ma tarai spre casa. Nu mai suport sa vad pe nimeni. Nu imi mai intalnesc prietenii fiindca nu gasesc nimic sa le spun. Nu am nici o intamplare de povestit, sunt nervoasa sau cel putin ciufuta si nu imi pasa nici cat sa fac o conversatie.

Probabil ca voi iesi din starea asta si le voi cere indurare asa cum sper si acum ca nu ma inteleg dar ma accepta asa cum au facut intotdeauna.

Poate ca ar trebui sa ma gandesc serios sa ma mut la Berlin si sa o iau de la capat. Poate ca prea multele posibilitati imbobocite de nicaieri in ultima vreme m-au defazat si m-au facut pilaf sub un munte prea greu de iluzii. Ai nostri ca brazii!

The Corrs-One Night

E interesant cum rezist eroic cu dintii inclestati asediului. Nu ma intelege gresit. Imi place ca stii sa dispari atunci cand am nevoie sa nu vad pe nimeni si ca nu insisti sa merg cu tine pe la nunti. Chestia asta imi da spatiu sa respir. Nu pot sa nu stiu ca e egoist din partea mea sa imi tolerezi retragerile in mine, dar ne este amandorura foarte clar ca fara ele nu se poate. Nu se poate nimic fiindca bucati de lume se darama atunci cand nu suport pe nimeni in jur iar oamenii insista sa ma vada.

Nu stiu sa fiu altfel decat sunt. Am obosit sa incerc sa impresionez intr-un jos stupid la sfarsitul caruia ne vom regasi dezamagiti. Am chef sa imi arat toanele si metehnele. Vin la pachet cu mine si, cum spuneam, nu se poate altfel.

Acum ma uit pe sub cearceaf la luminile orasului. Privelistea mi se pare ciudata. Imi imaginez lucruri si ma simt bine in caldura asternutului. Ma simt protejata si ma intind somnoros ca o pisica si nu am chef sa plec. Dar o voi face fiindca obisnuinta ne frange vointa si ajungem sa ne lingem neputinta atunci cand alunecam tot inainte din inertie. E tarziu si tastele laptopului au starnit cainele. Nu stiu ce sa ii zic si ma uit in ochii lui calzi cautand o privire complice.

Nu stiu cum sfarsesc scriind de fiecare data cand nu pot vorbi sau gesticula. Poate ca daca nu ar fi atat de tarziu, ai intelege...

Curva cartierului II - Intalnire nocturna in holul de bloc

Pompierul a revenit!

Aseara, pe cand ma intorceam agale de la concertul lui Al di Meola (impresii aici) m-am intalnit cu Pompierul. Era vesel nevoie mare si mi-a spus:

- Aaaah! La dvs. veneam! Sa va fur. Scurt! Scurt! Stiti ca va dau replica scurt!
- Mda...
- Da, va fur si va duc cu scuterul.
- Scuterul din hol e al dvs?
- Da. Vedeti cum va raspund la orice intrebare?

Zambet fals.

- Deci va fur! Bineinteles cu acordul parintilor.
- Asta e mai greu.
- De ce?
- Nu cred sa vi-l dea.
- De ce? Dar... sunt in Bucuresti?
- Nu?
- Dar unde?
- In Gorj.
- Unde?
- Tg-Jiu.
- Aaaah! Olteanca de-a mea. Gata s-a rezolvat. Eu sunt din Mehedinti. Stiti, unde zaibarul e zaibar.
- O fi...
- Gata, va las. Saru' mana! Buna seara!
- Buna seara!

"Deosebit!" imi zic in timp ce urc in lift si ma gandesc la promisiunea facuta bunicului meu de a ma intelege bine cu vecinii.

Iron Maiden live bucharest - crowd

Scream for me, Bucharest!

Scream for me, Romania! sau nebunia de aseara de pe stadionul Cotroceni unde Iron Maiden au cantat timp de 2 ore.

Pentru mine a fost cel mai tare concert la care am fost eu - din toate timpurile si din toate tarile. Poate a tinut de stare, poate a tinut de oamenii cu care am fost, poate a tinut de nostalgia care m-a impresurat cand i-am vazut ca ies pe scena.

Am simtit si faptul ca au trecut anii. Nu m-am mai agitat ca in alte vremuri. Nu am mai putut, iar pogo-ul dezlantuit din dreapta mea mi-a amintit de primul concert Metallica in Romania. Am iesit atunci cu vanatai pe maini. Acum nu a mai fost cazul. Experienta si-a spus cuvantul :) si nu m-am ales decat cu niste dureri de spate. Oricum, un soc neasteptat pentru mine. A fost prima oara cand am simtit ca timpul a fugit pe langa mine prea repede ca eu sa realizez.

Oricum, port efectele concertului cu mine. Mi-am pus Iron Maiden in casti, m-am asezat cat mai drept si impins cu putinta cu spinarea in spatar pe scaunul de la birou si incerc sa imi recapat vocea cu o cafea calda. As vrea sa pot sa spun ca imi raman energia si pofta de viata, dar am niste dubii si in aceasta privinta.

Long live rock legends!

Despre cum as fi putut sa devin curva cartierului...

Obisnuiesc sa clasific in cercul de prieteni anumite intamplari ca facand parte din ciclul: "Mi se putea intampla doar mie". Acestea imi sunt tare dragi fiindca, pe langa faptul ca ma unicizeaza, sunt, de regula haioase. Cea de azi este, insa, ceva mai speciala.
Se facea, ce e mai trist este ca se si intampla, sa fiu in supermarketul din City Mall. Eram usor enervata ca nu am putut sa imi cumpar decat iaurt. Asta deoarece, prin mai tot magazinul, era panglici ce delimitau zonele in care se facea inventarul. Deh, s-a trezit si romanul ca e legal sa munceasca numai intre anumite ore! Oricum, foarte interesant! Cu atat mai mult cu cat crapam de foame!
In fine... Stateam la coada la casa cand observ cu coada ochiului gesturi falfainde in stanga mea. Era un vecin. (Ca o paranteza - mai acolada ea de fel - il stiu pe domnul in cauza de mai multi ani. Locuieste cu mine pe scara si are un baietel maricel de acum. E adevarat ca mereu a parut sa aiba o slabiciune foarte greu de ascuns pentru mine.).
Salut ca un om binecrescut. Aud:

- Sunt cu ochii pe dumneavoastra. Demult sunt cu ochii pe dumneavoastra.

Imi zic ca omul m-a vazut de ceva vreme bodoganind prin magazin. Celalalt scenariu, infiltrat intr-un colt obscur de inconstient, nu are loc in schema mea logica.
Am reusit sa platesc si ies odata cu vecinul din magazin. Nu prea imi place mie sa socializez, dar imi zic ca un drum de 5 minute pana acasa nu are cum sa ma omoare.
Iesim din City Mall. Aud un pufait infundat ce imi seamana a ras langa mine:

- Stiti, acuma, nu va suparati. Eu sunt mai direct, asa... Va lasati?
- Poftim?!
- Pai, nah, acolo, la noi, la pompieri e mai pe direct asa...Va lasati?
- De la inaltimea mea, mi-ar fi foarte greu, baigui uitandu-ma la omuletul cu un cap mai scund ca mine. Simt ca imi fuge pamantul de sub picioare. O scena de mahala in Sos. Giurgiului, desi plauzibila, nu mi-ar folosi la nimic.

Imi continui drumul spre casa in timp ce omul imi baiguie cat castiga (deh, e important in cazul in care mi se moaie brusc genunchii si ma las pe spate sa nu cad din inaltimile mele!), cum se descurca in viata, etc. Merg raspunzand mecanic in timp ce realizez ca am intrat intr-un nou ciclu de viata.
Pe langa valori ce mi se naruie ma gandesc cat de jegoasa e lumea. As fi putut fi ultima curva colcaitoare de boli venerice si o amenintare pentru copilul lui. Dar nu conta. Nimic din toate astea nu conteaza. Eram aproape. La indemana. Singura in apartament. Un prag reparat, o mana de barbat in casa si pe mine! Toate ii sugerau ca e cazul sa imi puna acea intrebare.
De partea cealalta a baricadei eram eu care ma gandeam ca, pentru prima oara, nevoia mea organica de independenta se intoarce impotriva mea. E trist. Poate ca ar fi o solutie sa ma marit cu primul fraier intalnit in cale! E legea firii si cu totii ne izbim de ea!

Judas Priest la Bucuresti

Sau un vis devenit realitate! Mai multe nu sunt de spus.

Padure de maini

Aseara doua legende au urcat pe scena. Cuvintele sunt de prisos. Nu intentionez sa fac o cronica de concert. Ar fi prea sec fiindca seara trecuta nu a insemnat doar muzica. A tinut de stare, de amintiri, de prieteni.

La Def Leppard m-a impresionat un adolescent care stia toate versurile. Venise cu tatal lui. E bine ca se mai asculta si altceva decat Linkin Park.

L-am vazut in public pe omul cu bilele - Turcescu. Singur de data asta! Poftim cultura! Cara fata la Queensryche si o lasa acasa cand se canta piese de dansat la sentiment! Rusine!

Adevarata vedeta au fost Whitesnake. Coverdale e inca in forma. Piesele au curs una dupa alta ducand publicul in transa. Amintirile ne-au napadit pe toti. Vremurile in care incercam sa traducem versurile deruland la nesfarsit caseta in magnetofon au navalit peste noi. Pe "Is This Love" toate femeile s-au isterizat. Vorba unui prieten: multe si-or fi pierdut virginitatea pe piesa asta. Adecvarul e ca asa incepea ameteala. Te duceai la flacau sa asculti niste muzica stiind ca te duci la prosteala. Ascultai, dansai, la refrenul doi aveai deja mainile lui in chiloti. Dar era frumos si eram mici si inca mai credeam in o groaza de chestii!

In public era si un copilas care traia concertul batand in niste tobe imaginare. Foarte simpatic. L-am mai zarit in spinarea tatalui lui la concerte. Numai ca acesta din urma a obosit si a vrut sa traiasca concertul ca si cand nu ar fi venit cu fiul. Prichindelul nu vedea nimic de jos. L-a tinut mama lui in spate o vreme, dar a obosit si ea. Un prieten nu a mai rezistat si l-a luat in spate. Mama i-a facut semn tatalui sa se uite la copil, dar acesta a parut deranjat din transa in care intrase. Nu mi-a placut. Credeam ca sunt eu prea dura, dar aud in dreapta: "Ce ma enerveaza tatii astia! Cum sa il lasi pe jos! Nu vede nimic, saracul!". Pana la urma, tatal l-a cocotat din nou pe umeri. Totusi, gestul lui de a alege sa se uite pe scena in loc sa isi admire copilul m-a socat. Nu stiu daca sunt exagerata sau nu. Nu voi putea sa determin, dar odata nascut, nu vad ce ar putea fi mai important decat copilul tau!

Oricum, jos palaria pentru instrumentistii ce si-au etalat talentul ieri! Sunt old school! Imi place sa vad solouri de chitara in concerte. Nu am vazut o trupa tanara care sa ma multumeasca instrumental! Dar urmeaza JUDAS!

B'estfest

Un weekend plin. B'estfest. Multe trupe. Pareri impartite.

Ziua 1. As fi vrut sa prind Apollo 440. Nu am prins decat 2-3 piese. Mi-a parut rau. Mi-a trecut repede. A aparut Alanis Morissette. Avand in vedere ca pentru ea ma deplasasem, am declarat satisfactie totala dupa concert. A fost un show decent, femeia nu e zdravana, energia de pe scena m-a prins. La Unkle nu am mai avut stare. Oamenii canta destul de comercial cat sa nu ma enerveze. Lumea in jur dansa. Nu am stat pana la sfarsit.

Ziua 2. Manic Street Preachers. Manic Street Preachers. Manic Street Preachers. Fac toti banii. Au meritat. Sunt o trupa care poate multe, iar modestia solistului m-a uimit. Solistul de la Kaiser Chiefs a demonstrat ca nu e nevoie de piese deosebite atunci cand ai un frontman capabil sa faca show. S-a batait, a alergat, s-a suit pe garduri si stalpii de pe scena, a alergat in public, etc. Fascinant, e drept, dar tot nu le cumpar albumele. Mi-a parut rau de Nouvelle Vague care meritau mai mult.

Ziua 3. Zi in care lumea chiar a venit. Stereophonics au fost asa cum m-am asteptat. Pe mine ma interesa Roisin Murphy. Lumea cu care eram s-a dus la Sunrise Avenue. Eu nu mai rezistam la acest gen de muzica. Nici nu am avut curiozitatea sa merg sa ii zaresc macar. Murphy a intarziat 45 de minute. Am injurat-o cu sete. A aparut intr-un final. Slaba, cu o voce fenomenala si un show pe care nu regret ca am stat sa il vad. Am dansat. Am ramas fascinata si dupa o ora cand a plecat. Eram ca in transa. Asta nu m-a oprit sa o injur iar fiindca nu a facut bis. Am mers la Manu Chao. Nu aveam starea necesara si toate piesele imi sunau la fel. M-am dus la Furtado care m-a surprins. Ma asteptam la un show de diva dansatoare semidezbracata. Am vazut altceva si mi-a placut. Femeia arata bine, canta inalt si are niste dansatori fenomenali pe care nu m-ar fi deranjat sa ii iau acasa.

Queensryche

Pentru mine concertul din 30 iunie a fost o premiera din mai multe motive:

- am stat la intrare 45 de minute peste ora de incepere trecuta pe bilet. In orice alta parte, publicul nu ar fi asteptat docil ca o sluguta, ci ar fi plecat cerandu-si banii inapoi. Pe plaiuri locale, stam ca biletul e scump si nici nu am mai vazut niciodata asa ceva! Ba mai mult, mai asteptam inca o ora pana sa inceapa concertul dupa ce am trecut de gard. Traiasca berea!
- public trecut de prima si, adeseori, si de a doua tinerete
- observ cativa copii - unul dintre ei foarte activ si traind muzica pe tot parcursul concertului
- un concert foarte teatral. Interesant. Un pic prea politic, dar se iarta.
- a doua parte mi-a placut mai mult decat prima. Poate am idei preconcepute dar (asa cum imi zicea un prieten) rockul se canta cu microfonul in mana!
- un concert foarte bun din punct de vedere instrumental. Vocea a fost dezavantajata de sunet pe alocuri.
- per total, mi-a placut. Oamenii sunt o legenda pe buna dreptate.

Cu toate astea, nu o sa mai calc la concerte organizate de cei care m-au tinut in picioare la poarta mai mult de o ora in timp ce in spatele meu exista un puhoi de lume ce nu imi permitea sa ies. Eu una chiar as fi plecat....Ratam un concert bun, dar nu ma mai enervam si nu mai spumegam ca nu avem coloana vertebrala necesara ca sa fim vreodata o natie puternica!

O fi un an special?!

Anul acesta, toata lumea a tinut sa ma felicite de ziua mea in avans. Ma refer la rude, ma refer la prieteni, ma refer la colegi.
Nu stiu ce sa extrag din asta. Dupa visul de ieri noapte in care se facea ca am doi copii ma gandesc ca ar trebui sa-mi fie frica.
Apoi, beau un ceai si ma gandesc ca vremurile in care traim ne obliga sa apasam acceleratia la maxim. Treaba asta ne face sa uitam. Astfel, uitam sa sarbatorim, uitam sa ne intalnim, uitam sa ne vorbim si ajungem tot la frica fiindca viitorul e estompat de singuratate.
Am chef din nou sa traiesc, sa generez povesti, sa experimentez si sa cunosc oameni noi!

Garbage - Cup Of Coffee [ Vida de Plástico ]

Am o dispozitie foarte ciudata in ultima vreme. Stiu asta. Inca sunt in faza de cantarire a comportamentului viitor. Singura rugaminte pentru cei ce nu-mi apreciaza dispozitia este sa ma lase sa ies din nou pe scena atunci cand cred eu de cuvinta. Acum, pur si simplu, nu am chef nici macar sa imi justific lipsa sa.

Cand ne fute grija altora intr-atat de facem rana!

Am un obicei tare prost. Nush cum drac' sa scap de aceasta meteahna deprinsa in zilele ploioase din copilarie in care, pentru a alunga plictiseala lasam libere fraiele imaginatiei si vorbeam singura. Prost obicei! Odios de-a dreptul fiindca, uneori, ma trezesc ca gandesc cu voce tare si trasnesc cu replici prin birou. Biroul e populat asa ca se gaseste o fiinta care sa se agate de vorbele rostite fara stiinta.
Astazi radeam amuzata amintindu-mi de peripetiile unui prieten, amintiri generate de un telefon primit pe neasteptate. Intrebata de ce rad am povestit motivul si m-am trezit cu o remarca de genul:

- Uf, m-am saturat de loseri din astia!

Ok. Stop joc. Nu dam rewind ca facem moarte de om. Urat obicei, mai urat ca al meu, mai e si aista de a judeca oamenii si de a-i cataloga cu extrema usurinta. Normal ca orice astfel de tratament aplicat unuia dintre prietenii mei ma enerveaza si rautatea de care pot sa dau dovada isi scoate capul had.
Nu suport ca cineva sa imi critice prietenii. Nu suport ca cineva sa ii ia ca pe niste haine vechi si sa ii arunce intr-un imaginar cos cu rufe murdare. Astfel de actiuni imi dau mie dreptul (si, daca nu mi-l dau, mi-l iau singura) sa sterg pe jos cu persoana respectiva. Nu iert si nu stau sa ascult. Sunt prea putini oamenii pe care ii iubesc ca sa nu ii pretuiesc. Neconditionat si inainte de orice! Ei, si doar ei, au dreptul la orice. Ei, doar ei, pot sa imi greseasca oricat. Ii voi bate pe umer, le voi spune, intre 4 ochi ii voi certa, dar, pentru lume, voi fi piedestalul lor. Se pot sui pe mine oricand ca sa atinga cerurile si vor avea siguranta ca spatele nu-mi va ceda!
SI, DA, UN ULTIM DA, CAND MA ENERVEZ , SUNT NECRUTATOARE!

Metallica Praga 3.06.2008

Da, am fost la concert la Praga.
Da, mi-am dorit sa gasesc o metoda sa merg la concerte numai in strainatate. Nu tine de snobism. Tine de confort.
Am avut o senzatie aparte sa pasesc pe un stadion imens arhiplin pe care nu m-a inghiontit, injurat, calcat pe picioare nimeni. De prisos sa notez ca cea mai agitata persoana pe aria "cat vedem cu ochii" in timpul concertului am fost eu.
Organizarea de nota 10 (mai ales ca la aceasta comparatie iau in calcul si ce s-a intamplat la Rolling Stones). S-au vandut: bere, vin, whiskey, mancare. Desi existau cozi, stocul nu a fost epuizat pe parcursul concertului. Atentie: era hartie igienica la baie la finalul acestuia!
O cronica de concert nu are sens. Nu as putea sa descriu ce am trait revazand o trupa care mi-a bantuit copilaria si adolescenta si pe care nu am apucat sa o urmaresc pana la capat la Bucuresti acum ceva ani...

And do fuck off!

Am aflat de dimineata cand ma uitam la stiri ca Angelina Jolie spumega de furie fiindca o inregistrare de acum 9 ani in care apare cu pupilele dilatate aberand langa o femeie care fumeaza heroina a fost data publicitatii. Motivul supararii se pare ca este momentul in care aceasta inregistrare apare. Actrita tocmai promoveaza un film pentru copii, iar acel stil de viata nu mai are nimic de a face cu ea.

Ok! E normal sa bolborosesti de furie ori de cate ori ti se incalca intimitatea. Cu asta sunt perfect de acord. Pe de alta parte, inregistrarea fiind veche si apele curgand pe garla, nu prea vad rostul pentru enervare. In final suntem ceea ce suntem si nu ne putem ascunde trecutul sub pres. Greserile, rahaturile, caderile, momentele neinspirate de bravada prosteasca (actrita declara in filmul cu pricina ca ii place sexul sado-maso si ca e cool sa iti omori animalele de companie), prostia cronica de care dam dovada, minciunile si toata pleiada de porcarii si porcarele pe care le facem de-a lungul vietii ajung sa ne defineasca in egala masura precum lucrurile bune, memorabile, corecte si blajine.

In tinerete oricine poate fi cu usurinta prins in ghearele excesului. Pana la urma, vorba poetului, "drumul exceselor duce la palatul cunoasterii". E adevarat ca drumul prea multor excese conduce invariabil la ruina, insa, daca stii sa te opresti, poti conta pe o viata de-a lungul careia nu vei mai pasi in intunericul pierzaniei. Si asta e cel mai important lucru atata timp cat curiozitatea ne da ghes de cand cei doi netrebnici au halit marul!

Noul membru al familiei

E frumos. E mic. E gri. E obiectul unei nelimitate afectiuni.

Hm... hm...

Imi amintesc prima tentativa de a vedea filmul "Gia". M-am dus la un prieten fiindca vroiam sa vedem inainte o emisiune la care aparea o prietena. Am vazut emisiunea, dar despre film nu pot spune acelasi lucru.
In cinstea evenimentului am cumparat o sticla de gin si ne-am pus pe pilit. La finalul emisiunii si dupa jumatate de sticla lumea dormea in jurul meu. Eu am ramas cu telecomanda in mana si cu ideea fixa ca trebuie sa vad si filmul. Inainte de a ajunge acasa bausem toata sticla.
Dimineata am avut o discutie cu mama. Ii spusesem sa se uite la film si m-a intrebat cum mi s-a parut. I-am raspuns fara ezitare ca e o porcarie. De prisos sa adaug ca in mod sigur am adormit pe parcurs fiindca scenele din mintea mea chiar nu aveau nici o noima.
Am citit nedumerirea pe chipul mamei. Abia azi am decodificat-o. Am pus gheara pe o versiune unrated pe DVD. Am alta parere fiindca a fost ca un pumn in plex. E uluitor cat de usor pot oamenii sa isi futa viata! Dar, asa, intr-un hal fara de hal! Bineinteles, cu putin ajutor din afara ca in orice treaba bine facuta. Exista o vulnerabilitate extraordinara in oameni care se activeaza cand ti-e lumea mai draga! Vine la pachet mai mereu cu regretul ca nu am renuntat sau ca am abandonat prea devreme. Are ceva din zgomotul unei usi care se inchide numai pentru ca sa realizezi in secunda urmatoare ca ai pierdut un om. Poate ca nu ar trebui sa facem niciodata promisiuni pe care nu le putem tine! In final, nimeni nu salveaza pe nimeni. Nu are cum. Responsabilitatea e mult prea mare. Mai trebuie sa mai vrea sa puna si ala osul la reabilitare. Toti avem predispozitie spre deraiere dar ne intoarcem pe sina daca realizam cati oameni tragem dupa noi in avarie!
Poate din acest motiv e cu atat mai infiorator sa vezi ca unii oameni se nenorocesc cu un talent nebanuit. Dupa ce realizezi ca viata bate filmul iti vine sa cazi in genunchi pe covor si sa iti vomiti cina sau cele doua cani de vin sorbite inainte si in timpul filmului...

Vineri - preludiu pentru sambata

O prietena m-a invitat la relansarea Orange Concept Store - Calea Victoriei, langa ce a mai ramas din magazinul Muzica. Nu puteam sa o las la greu asa ca m-am dus! O descriere in puncte a ceea ce s-a intamplat acolo ar fi:

• mancarea a fost buna si destula;
  
• au venit suficienti oameni - nici plin pana la refuz, nici gol;
• atmosfera peste asteptari;
• muzica a fost ok, dar in opinia mea DJ Benoit Cassar ar fi putut face mai mult decat s-a auzit aseara (pe de alta parte, poate gustutile mele sunt un pic mai ciudatele). Ma intreb de ce muzica electronica nu se aude mai des prin cluburile de la noi. Poate fiindca iti trebuie ceva alcool la bord sau ceva pastile in fluxul sanguin ca sa prinzi ritmul limbricoidal si sa te undui pe muzica;
• proiectiile puteau fi mai inspirate. La un moment dat aveam senzatia de repetitie;
  
• am zarit ceva presa, tanara, dar prezenta
  
• in aria mea vizuala se lafaiau mai multi barbati la a doua tinerete, casatoriti, probabil cu plozi, dar cu ochii roata dupa carne tanara, ce-si faceau niste poze penibile demne de site-ul cu cocalari. Oricum nu conteaza, aveau laptop si si-l tineau cu mare aplomb in poala! Pacat ca nu ii vedeam decat eu si personalul!
• Personalul, oh, personalul m-a enervat cumplit. Chelnerii se repezeau sa adune paharele inainte ca ultima limba de whisky sa se scurga pe gatlej. Adunau sticle si pahare pe jumatate pline si, din putin nu am alergat dupa ei sa ii iau de guler fiindca au luat si un pachet pe jumatate plin de pe masa!
• bonus ce iarta totul: momentele artistice de dans si improvizatie de la inceput si drumul la baie. Acesta din urma a fost inedit. La capatul scarilor era proiectata pe podea o toba cu senzori. Puteai sa te joci facand melodii sarind pe ea pana iti zburau baschetii.

La plecare am dat iama in Noaptea Galeriilor. Mi-a parut rau ca nu am avut aparatul foto la mine.Intentionez sa recuperez azi.
M-am bucurat sa vad atatia amatori de arta si artisti activi, energici, tineri, entuziasti, frumosi, talentati. M-am urat fiindca lucrez in zona subterana a publicitatii. M-am urat fiindca am terminat ASE-ul. M-am urat fiindca nu sunt printre ei.
In final am plecat acasa cu un taximetrist suparat pe natia romana - prea multa lene, hotie, prefacatorie, invidie, rautate! Da, cam asa e si in lumea mea. Ca in a lui. Pluteste neincrederea si e trist tare uneori. Dar mai bem un paharel, ne mai veselim nitel si ne amintim ca, pana la urma, viata e doar un sir de inevitabile si multe compromisuri.

Uneori ma simt ca un caine ud...

... care isi scutura stropii din blana indepartand toate organismele vii din jur.

Uneori ma simt ca o rama fara tablou.
Uneori nu am chef de nimeni.
Uneori am o stralucire in privire care ar putea induce lumea in eroare.
Uneori nu vorbesc, iar alteori glumesc prea mult.
Uneori beau prea mult.
Uneori nu ascult cum trebuie.
Uneori nu sunt langa tine.
Iar de cele mai multe ori nu imi cer scuze.

Amazing Animated Street Art

Amazing Animated Street Art

Posted using ShareThis

Moonspell - Scorpion Flower videoclip FULL NEW VIDEO/SONG

Extras de pe ultimul album - "Night Eternal"

Moonspell vor ramane in istoria rockului

Nu am nici o indoiala. Iar daca as fi avut pana acum, orice urma s-a naruit dupa concertul de la amfiteatrul Eminescu.
A fost un concert ca la carte: cu piese noi si melodii de rezistenta din trecut incheiat asa cum se merita cu "Alma Mater". S-a comunicat cu publicul, iar steagul Romaniei care a aparut pe umerii solistului pe durata ultimei piese a facut deliciul nationalistilor.
Albumul nou suna bine. Foarte bine. E adevarat ca mie tot primele imi plac, dar.... cred ca tine de cantitatea de ascultare. Oricum, e bine de vazut ca nu si-au pierdut suflul!
Singurul meu regret e ca am vazut putina lume la concert. Poate faptul ca i-au vazut la Timisoara (ca si mine de altfel) si multitudinea de concerte din vara asta i-au facut pe oameni sa nu isi cumpere bilet. Pacat!

Aseara am fost aici!

Numai faptul ca stii cu cine a cantat este suficient ca sa te faca sa paralizezi. Sa il vezi in concert, insa, intrece orice imaginatie! E unul din cei mai tehnici chitaristi, iar sincronizarea cu restul muzicienilor e uimitoare. E ca si cum ai urmari rotitele unui mecanism extrem de fin si bine uns. Pacat ca acustica salii nu ajuta!
Dincolo de frumusetea concertului, s-au intamplat si marlanii. S-a intrat greu. Erau putini oameni la rupt bilete, iar posesorii de bilet trebuiau sa se incoloneze intr-o coada ceausista. Cand am ajuns in sala era intuneric si incepuse prima piesa. La adapostul intunericului multi au luat loc pe scaunele din fata. Noi, de exemplu, l-am ridicat pe Laurentiu Cazan - da, artistul care innebunea spatiul carpato-dabubiano-pontic acum niste ani buni si care nu mai infioara decat diaspora acum.
Ceva mai in fata, doua fete intarziate isi fluturau biletele in fata unui domn foarte nervos care isi arata ceasul si le trimitea la plimbare. Acum, cei ce intarzie isi pot pierde dreptul sa mai participe la eveniment. Numai ca, in mod normal, nici intunericul, nici timpul nu dau nimanui dreptul sa uite a-si citi ce scrie pe bilet. Asa cum eu m-am chinuit sa imi gasesc locul, o puteau face si altii! Asa ca stateam, la un rand in spate, urmarind scena si gandindu-ma ca eu ii crapam capul. Plasatoarea nu a putut face nimic asa ca le-a condus pe fete undeva in spate. Atunci am realizat ca eu nu as fi plecat. As fi stat langa el si l-as fi impins din cand in cand. Sau l-as fi luat de gat pur si simplu! Macar ajungeam sa imi alatur numele de cel al lui John McLaughlin intr-un articol de ziar!
Dupa concert, dupa ce am ascultat ce pot acei oameni sa faca, mi-am dat seama ca, datorita faptului ca ma determina sa pierd asa un eveniment, as fi ticluit un plan elaborat de evadare. Dupa scapare m-as fi dus direct la cimitir unde i-as fi profanat mormantul si l-as fi sfartecat a doua oara!
De prisos sa spun ca fetele cu a caror cauza am solidarizat au parasit sala dupa doua piese! Probabil aveau invitatie. La naiba!

Initiativa culturala din al carei comunicat de presa citez:

"Bucureşti, 5 Mai 2008 În perioada 5-25 Mai 2008, se va desfăşura concursul „Poze cu zimţi - Interioare de vieţi, interioare de case”, concurs al pozelor de altădată.Toţi cei cărora le este dor de frumuseţea alb-negru a pozelor cu zimţi din copilăria lor, sau care aparţin unei noi generaţii care de abia acum descoperă acest tip de frumuseţe sunt invitaţi să trimită fotografiile lor alb-negru pe adresa Ordinului Arhitecţilor din România, Strada Pictor Arthur Verona, nr 19, sau să le depună personal la aceeaşi adresă. Concursul este prilejuit de lansarea celui de-al treilea volum de poezii semnat de Anca Mizumschi, „Poze cu zimţi”.

Cele mai frumoase fotografii alb-negru, vor fi premiate de către Ordinul Arhitecţilor din România cu premii în bani. Vernisajul expoziţiei de fotografie şi înmânarea premiilor vor avea loc la sediul OAR, Strada Pictor Arthur Verona, nr 19, în ziua de 7 iunie 2008, orele 19.00. Premierea va fi precedată de lansarea volumului „Poze cu zimţi”, în data de 7 iunie 2008, orele 18.00, Librăria Cărtureşti. De asemenea, pozele selectate vor fi expuse la sediul Ordinului Arhitecţilor din România, în cadrul evenimentului Street Delivery, 6-8 iunie 2008."

SUCCES PARTICIPANTILOR!

Everything Is Illuminated

Si cand te gandesti ca nici nu vroiam sa vad filmul! Nu simteam ca am dispozitia necesara dupa aceasta zi pe care am simtit-o total inutila. Dar filmul a inceput, iar eu ocupam acelasi loc comod intre perne in patul din casa parinteasca asa ca mi-am zis in sinea mea sa arunc un ochi pe ecranul din fata mea. Atentia mi-a fost insa rapid captata si ambii ochi mi s-au lipit de ecran. Fiecare secunda ce trecea ii aducea lui Liev Schreiber inca o bucatica din ceea ce avea sa devina, putin inainte de a rula genericul, respectul meu penru el.
Filmul e frumos, tandru, cu multe cadre fixe pe catea (care fac toti banii), poate prea poetic, dar ravasitor si colorat de parca ar fi fost pictat de mana unui pictor caruia nu i se usuca niciodata pensulele. L-am trait cap coada asa cum numai un est-european ar fi putut sa o faca vibrand la fiecare nota materializata in sunet de pe coloana sonora.
Revelatia absoluta pentru mine a fost insa Eugene Hutz care, OH!, da o cu totul alta dimensiune trairilor mele din timpul concertului Gogol Bordello de la Bucuresti! Dumnezeule, mie mi-a placut cand nici macar nu stiam cine e pe scena!
Ce ti-e si cu artistii astia!

Eu si parerile mele...

Zilele trecute mi-au fluturat urechile de placere precum personajului de desene animate Dumbo cand am descoperit pe un blog o cronica legata de cartea "Valul pictat". Am inceput sa citesc, uitand sa imi inghit saliva, autand cu nesat intelesuri ascunse. Dar, pe masura ce inaintam cu lectura, urechile mi s-au plostit devenind moi, ca de guma, iar colturile gurii mi-au alunecat in jos.
Citeam si ma minunam fiindca postul era scris de o fata. M-am umplut de furie turbata pe masura ce inaintam si descopeream un personaj feminin superficial, desfiintat de autoare fara drept de apel. In schimb, el, bacteriologul, era ridicat in slavi si considerat fiinta superioara. Mi s-a parut extrem de trista o astfel de cronica. Apoi am realizat ca era scrisa de o fata foarte tanara - 19 ani - studenta la filologie. Am dedus ca, probabil, are capul imbacsit de comentariile scolare, iar experienta de viata nu o poate ajuta prea mult. Nici nu vreau sa ma gandesc ce ar fi facut cu Ela din "Ultima noapte...".
Am iertat usor autoarea amintindu-mi de reactia mea cand mama mi-a dat cartea spunandu-mi ca e preferata ei. Ma asteptam la ceva deosebit, aproape de contorsionarile sufletesti ale omului modern. Aveam 18 ani si tot avantul justitiar si autosuficient al varstei - pe care l-am gasit si la autoarea comentariului. M-am dus si i-am trantit mamei cartea pe masa din sufragerie, destabilizand-o. Nu puteam decat sa urlu: "De ce mi-ai dat mie cartea asta? Proasta asta!..." Bolboroseam, gesticulam si nu intelegeam nimic. Mama a zambit si mi-a spus doar atat: "Daca nu citeam cartea asta nu v-as fi crescut asa cum am facut-o pe voi!". Am iesit din camera in tromba scuturandu-mi bratele pe langa corp. Ma grabeam sa ies cu prietenii, sa vorbim vrute si nevrute si sa despicam firul in 9 cu toporul.
Azi, cand anii au mai ingalbenit putin foile culegerii vechi de matematica cu care tata a fixat masa sa nu se mai scuture, vad altfel problema. Nu o mai vad pe Kitty ca pe o proasta. O vad doar ca un produs al lumii in care traia si care nu ii permitea nimic altceva. O vad ca pe o femeie foarte puternica si o admir. Da, inca ma umplu de dezgust si as palmui-o la gandul ca i-a cedat a doua oara lui Townsend. Apoi o si admir fiindca a dovedit un verticalism de care eu nu as fi dat dovada. Stiind ca ar putea schimba totul spunandu-i lui Walter ca e copilul lui, totusi, nu o face. Nu o face fiindca nu poate sa minta. Da, revenim, probabil, la lipsa de experienta. In fond, cat se izbise Kitty de viata?! Cat ii permisese viata contactul cu viata? Prea putin.
Kitty face greseli. Nu e la fel de complicata pe cat ar putea fi o absolventa de litere in anul 2010. Dar eu raman la convingerea ca ea e personajul principal al cartii, ca Maugham a placut-o atunci cand a plasmuit-o si ca pot sa o iert pentru pasiunea necontrolata de care a dat dovada. De altfel, acum, dupa ani zbuciumati in cautari printre asternuturi, imi dau seama cum e sa te izbeasca in moalele capului o mare pasiune careia nu ii poti rezista odata eliberata din viata searbada precum o pasare uriasa dintr-o prea mica colivie. In fond, Fane stia de la inceput ca ea nu il iubeste. Pana la urma putea cere prea putin de la trofeul montat pe perete!
In fine, remarca facuta in final cum ca isi va creste fata altfel decat a fost crescuta ea umple de speranta viitorul. Viitorul meu mai ales care a fost marcat de aceasta carte. Libertatea mea, forta mea, orgoliul meu care isi permite sa se manifeste! Asa se aduna toti anii de zvacniri ale inimii in care o recunosc uneori pe Kitty si pot sa zambesc fara sa ma pun la zid.

Oare in multinationale e permisa flatulatia?

Ma intreb si eu ca omul: cand stai la baie si-ti faci treaba cat de zgomotos poti fi?
Nu de alta, dar mai mereu e cineva la baie si asteapta sa te extragi din locul in care isi doreste sa fie! In plus, mai sunt oamenii ce fumeaza pe terasa.
Ce ne facem?! Sa fugim! O sa murim!