Zilele trecute mi-au fluturat urechile de placere precum personajului de desene animate Dumbo cand am descoperit pe un blog o cronica legata de cartea "Valul pictat". Am inceput sa citesc, uitand sa imi inghit saliva, autand cu nesat intelesuri ascunse. Dar, pe masura ce inaintam cu lectura, urechile mi s-au plostit devenind moi, ca de guma, iar colturile gurii mi-au alunecat in jos.
Citeam si ma minunam fiindca postul era scris de o fata. M-am umplut de furie turbata pe masura ce inaintam si descopeream un personaj feminin superficial, desfiintat de autoare fara drept de apel. In schimb, el, bacteriologul, era ridicat in slavi si considerat fiinta superioara. Mi s-a parut extrem de trista o astfel de cronica. Apoi am realizat ca era scrisa de o fata foarte tanara - 19 ani - studenta la filologie. Am dedus ca, probabil, are capul imbacsit de comentariile scolare, iar experienta de viata nu o poate ajuta prea mult. Nici nu vreau sa ma gandesc ce ar fi facut cu Ela din "Ultima noapte...".
Am iertat usor autoarea amintindu-mi de reactia mea cand mama mi-a dat cartea spunandu-mi ca e preferata ei. Ma asteptam la ceva deosebit, aproape de contorsionarile sufletesti ale omului modern. Aveam 18 ani si tot avantul justitiar si autosuficient al varstei - pe care l-am gasit si la autoarea comentariului. M-am dus si i-am trantit mamei cartea pe masa din sufragerie, destabilizand-o. Nu puteam decat sa urlu: "De ce mi-ai dat mie cartea asta? Proasta asta!..." Bolboroseam, gesticulam si nu intelegeam nimic. Mama a zambit si mi-a spus doar atat: "Daca nu citeam cartea asta nu v-as fi crescut asa cum am facut-o pe voi!". Am iesit din camera in tromba scuturandu-mi bratele pe langa corp. Ma grabeam sa ies cu prietenii, sa vorbim vrute si nevrute si sa despicam firul in 9 cu toporul.
Azi, cand anii au mai ingalbenit putin foile culegerii vechi de matematica cu care tata a fixat masa sa nu se mai scuture, vad altfel problema. Nu o mai vad pe Kitty ca pe o proasta. O vad doar ca un produs al lumii in care traia si care nu ii permitea nimic altceva. O vad ca pe o femeie foarte puternica si o admir. Da, inca ma umplu de dezgust si as palmui-o la gandul ca i-a cedat a doua oara lui Townsend. Apoi o si admir fiindca a dovedit un verticalism de care eu nu as fi dat dovada. Stiind ca ar putea schimba totul spunandu-i lui Walter ca e copilul lui, totusi, nu o face. Nu o face fiindca nu poate sa minta. Da, revenim, probabil, la lipsa de experienta. In fond, cat se izbise Kitty de viata?! Cat ii permisese viata contactul cu viata? Prea putin.
Kitty face greseli. Nu e la fel de complicata pe cat ar putea fi o absolventa de litere in anul 2010. Dar eu raman la convingerea ca ea e personajul principal al cartii, ca Maugham a placut-o atunci cand a plasmuit-o si ca pot sa o iert pentru pasiunea necontrolata de care a dat dovada. De altfel, acum, dupa ani zbuciumati in cautari printre asternuturi, imi dau seama cum e sa te izbeasca in moalele capului o mare pasiune careia nu ii poti rezista odata eliberata din viata searbada precum o pasare uriasa dintr-o prea mica colivie. In fond, Fane stia de la inceput ca ea nu il iubeste. Pana la urma putea cere prea putin de la trofeul montat pe perete!
In fine, remarca facuta in final cum ca isi va creste fata altfel decat a fost crescuta ea umple de speranta viitorul. Viitorul meu mai ales care a fost marcat de aceasta carte. Libertatea mea, forta mea, orgoliul meu care isi permite sa se manifeste! Asa se aduna toti anii de zvacniri ale inimii in care o recunosc uneori pe Kitty si pot sa zambesc fara sa ma pun la zid.
Citeam si ma minunam fiindca postul era scris de o fata. M-am umplut de furie turbata pe masura ce inaintam si descopeream un personaj feminin superficial, desfiintat de autoare fara drept de apel. In schimb, el, bacteriologul, era ridicat in slavi si considerat fiinta superioara. Mi s-a parut extrem de trista o astfel de cronica. Apoi am realizat ca era scrisa de o fata foarte tanara - 19 ani - studenta la filologie. Am dedus ca, probabil, are capul imbacsit de comentariile scolare, iar experienta de viata nu o poate ajuta prea mult. Nici nu vreau sa ma gandesc ce ar fi facut cu Ela din "Ultima noapte...".
Am iertat usor autoarea amintindu-mi de reactia mea cand mama mi-a dat cartea spunandu-mi ca e preferata ei. Ma asteptam la ceva deosebit, aproape de contorsionarile sufletesti ale omului modern. Aveam 18 ani si tot avantul justitiar si autosuficient al varstei - pe care l-am gasit si la autoarea comentariului. M-am dus si i-am trantit mamei cartea pe masa din sufragerie, destabilizand-o. Nu puteam decat sa urlu: "De ce mi-ai dat mie cartea asta? Proasta asta!..." Bolboroseam, gesticulam si nu intelegeam nimic. Mama a zambit si mi-a spus doar atat: "Daca nu citeam cartea asta nu v-as fi crescut asa cum am facut-o pe voi!". Am iesit din camera in tromba scuturandu-mi bratele pe langa corp. Ma grabeam sa ies cu prietenii, sa vorbim vrute si nevrute si sa despicam firul in 9 cu toporul.
Azi, cand anii au mai ingalbenit putin foile culegerii vechi de matematica cu care tata a fixat masa sa nu se mai scuture, vad altfel problema. Nu o mai vad pe Kitty ca pe o proasta. O vad doar ca un produs al lumii in care traia si care nu ii permitea nimic altceva. O vad ca pe o femeie foarte puternica si o admir. Da, inca ma umplu de dezgust si as palmui-o la gandul ca i-a cedat a doua oara lui Townsend. Apoi o si admir fiindca a dovedit un verticalism de care eu nu as fi dat dovada. Stiind ca ar putea schimba totul spunandu-i lui Walter ca e copilul lui, totusi, nu o face. Nu o face fiindca nu poate sa minta. Da, revenim, probabil, la lipsa de experienta. In fond, cat se izbise Kitty de viata?! Cat ii permisese viata contactul cu viata? Prea putin.
Kitty face greseli. Nu e la fel de complicata pe cat ar putea fi o absolventa de litere in anul 2010. Dar eu raman la convingerea ca ea e personajul principal al cartii, ca Maugham a placut-o atunci cand a plasmuit-o si ca pot sa o iert pentru pasiunea necontrolata de care a dat dovada. De altfel, acum, dupa ani zbuciumati in cautari printre asternuturi, imi dau seama cum e sa te izbeasca in moalele capului o mare pasiune careia nu ii poti rezista odata eliberata din viata searbada precum o pasare uriasa dintr-o prea mica colivie. In fond, Fane stia de la inceput ca ea nu il iubeste. Pana la urma putea cere prea putin de la trofeul montat pe perete!
In fine, remarca facuta in final cum ca isi va creste fata altfel decat a fost crescuta ea umple de speranta viitorul. Viitorul meu mai ales care a fost marcat de aceasta carte. Libertatea mea, forta mea, orgoliul meu care isi permite sa se manifeste! Asa se aduna toti anii de zvacniri ale inimii in care o recunosc uneori pe Kitty si pot sa zambesc fara sa ma pun la zid.
