de... Martisor

Imi amintesc ca, in copilarie, le vedeam pe mama si pe sora-mea cum se intorceau in primele doua saptamani de martie cu plasele de martisoare acasa. Erau alte vremuri, traditiile se pastrau altfel, oamenii erau altfel. Nu prea aveau multe alte lucruri de facut asa ca dadeau martisoare.

Imi amintesc ca imi placea sa le studiez prada si sa mai fur cate unul din mormanul de martisoare. Cred ca daca mi-ar fi dat prin cap sa le revand as fi facut o avere. Dar eu doar le studiam, le comentam, le aranjam pe categorii. Nu ajunsesem sa merg la scoala si, copil fiind, tot timpul meu era liber.

Apoi am crescut, am ajuns sa primesc si eu martisoare, sa le uit prin banca fiindca nu mi se mai pareau atat de interesante sau sa le reciclez astfel incat sa nu le mai car pana acasa. Nu opream decat cateva, mereu mici, buburuze sau furnici, mereu insotite de un rand sau doua. Cred ca inca mai am martisoarele prepubere printr-un cotlon ascuns, dar nu manifest nici cea mai mica intentie sa le caut.

La liceu am primit flori. La inceput se pierdeau in vazele mari ale mamei, apoi au avut o vaza a lor, apoi le dadeam la alte colege care se purtau mai bine cu ele. Ma opream mereu pe undeva in drum spre casa, baruri, crasme sau chiar la cinematograf, asa ca mai mult le hartaneam si mi-era mila avand in vedere ca erau alte fete care le apreciau mai mult.

La facultate deja pierdusem orice interes pentru ce se intampla la inceput de martie. Nebunia cu tarabe si oameni calcandu-se in picioare pe Magheru ma scotea din minti. Am renuntat la traditie.

Cam in aceeasi perioada m-am apucat sa studiez folclorul uitat cu un prieten in ideea de a vedea ce am pierdut. Mie pofta de trecut mi-a trecut in 2 luni, pe el il tine pana astazi. Din pacate ma plictisesc al dracului de repede. Dar, daca trecutul nu e suficient, ce facem? Ne orientam spre viitor? Da, desi acesta nu este cazl meu fiindca imi e prea lene asa ca clipocesc constant si neinteresant in prezent. Plici, plici!