And do fuck off!

Am aflat de dimineata cand ma uitam la stiri ca Angelina Jolie spumega de furie fiindca o inregistrare de acum 9 ani in care apare cu pupilele dilatate aberand langa o femeie care fumeaza heroina a fost data publicitatii. Motivul supararii se pare ca este momentul in care aceasta inregistrare apare. Actrita tocmai promoveaza un film pentru copii, iar acel stil de viata nu mai are nimic de a face cu ea.

Ok! E normal sa bolborosesti de furie ori de cate ori ti se incalca intimitatea. Cu asta sunt perfect de acord. Pe de alta parte, inregistrarea fiind veche si apele curgand pe garla, nu prea vad rostul pentru enervare. In final suntem ceea ce suntem si nu ne putem ascunde trecutul sub pres. Greserile, rahaturile, caderile, momentele neinspirate de bravada prosteasca (actrita declara in filmul cu pricina ca ii place sexul sado-maso si ca e cool sa iti omori animalele de companie), prostia cronica de care dam dovada, minciunile si toata pleiada de porcarii si porcarele pe care le facem de-a lungul vietii ajung sa ne defineasca in egala masura precum lucrurile bune, memorabile, corecte si blajine.

In tinerete oricine poate fi cu usurinta prins in ghearele excesului. Pana la urma, vorba poetului, "drumul exceselor duce la palatul cunoasterii". E adevarat ca drumul prea multor excese conduce invariabil la ruina, insa, daca stii sa te opresti, poti conta pe o viata de-a lungul careia nu vei mai pasi in intunericul pierzaniei. Si asta e cel mai important lucru atata timp cat curiozitatea ne da ghes de cand cei doi netrebnici au halit marul!

Noul membru al familiei

E frumos. E mic. E gri. E obiectul unei nelimitate afectiuni.

Hm... hm...

Imi amintesc prima tentativa de a vedea filmul "Gia". M-am dus la un prieten fiindca vroiam sa vedem inainte o emisiune la care aparea o prietena. Am vazut emisiunea, dar despre film nu pot spune acelasi lucru.
In cinstea evenimentului am cumparat o sticla de gin si ne-am pus pe pilit. La finalul emisiunii si dupa jumatate de sticla lumea dormea in jurul meu. Eu am ramas cu telecomanda in mana si cu ideea fixa ca trebuie sa vad si filmul. Inainte de a ajunge acasa bausem toata sticla.
Dimineata am avut o discutie cu mama. Ii spusesem sa se uite la film si m-a intrebat cum mi s-a parut. I-am raspuns fara ezitare ca e o porcarie. De prisos sa adaug ca in mod sigur am adormit pe parcurs fiindca scenele din mintea mea chiar nu aveau nici o noima.
Am citit nedumerirea pe chipul mamei. Abia azi am decodificat-o. Am pus gheara pe o versiune unrated pe DVD. Am alta parere fiindca a fost ca un pumn in plex. E uluitor cat de usor pot oamenii sa isi futa viata! Dar, asa, intr-un hal fara de hal! Bineinteles, cu putin ajutor din afara ca in orice treaba bine facuta. Exista o vulnerabilitate extraordinara in oameni care se activeaza cand ti-e lumea mai draga! Vine la pachet mai mereu cu regretul ca nu am renuntat sau ca am abandonat prea devreme. Are ceva din zgomotul unei usi care se inchide numai pentru ca sa realizezi in secunda urmatoare ca ai pierdut un om. Poate ca nu ar trebui sa facem niciodata promisiuni pe care nu le putem tine! In final, nimeni nu salveaza pe nimeni. Nu are cum. Responsabilitatea e mult prea mare. Mai trebuie sa mai vrea sa puna si ala osul la reabilitare. Toti avem predispozitie spre deraiere dar ne intoarcem pe sina daca realizam cati oameni tragem dupa noi in avarie!
Poate din acest motiv e cu atat mai infiorator sa vezi ca unii oameni se nenorocesc cu un talent nebanuit. Dupa ce realizezi ca viata bate filmul iti vine sa cazi in genunchi pe covor si sa iti vomiti cina sau cele doua cani de vin sorbite inainte si in timpul filmului...

Vineri - preludiu pentru sambata

O prietena m-a invitat la relansarea Orange Concept Store - Calea Victoriei, langa ce a mai ramas din magazinul Muzica. Nu puteam sa o las la greu asa ca m-am dus! O descriere in puncte a ceea ce s-a intamplat acolo ar fi:

• mancarea a fost buna si destula;
  
• au venit suficienti oameni - nici plin pana la refuz, nici gol;
• atmosfera peste asteptari;
• muzica a fost ok, dar in opinia mea DJ Benoit Cassar ar fi putut face mai mult decat s-a auzit aseara (pe de alta parte, poate gustutile mele sunt un pic mai ciudatele). Ma intreb de ce muzica electronica nu se aude mai des prin cluburile de la noi. Poate fiindca iti trebuie ceva alcool la bord sau ceva pastile in fluxul sanguin ca sa prinzi ritmul limbricoidal si sa te undui pe muzica;
• proiectiile puteau fi mai inspirate. La un moment dat aveam senzatia de repetitie;
  
• am zarit ceva presa, tanara, dar prezenta
  
• in aria mea vizuala se lafaiau mai multi barbati la a doua tinerete, casatoriti, probabil cu plozi, dar cu ochii roata dupa carne tanara, ce-si faceau niste poze penibile demne de site-ul cu cocalari. Oricum nu conteaza, aveau laptop si si-l tineau cu mare aplomb in poala! Pacat ca nu ii vedeam decat eu si personalul!
• Personalul, oh, personalul m-a enervat cumplit. Chelnerii se repezeau sa adune paharele inainte ca ultima limba de whisky sa se scurga pe gatlej. Adunau sticle si pahare pe jumatate pline si, din putin nu am alergat dupa ei sa ii iau de guler fiindca au luat si un pachet pe jumatate plin de pe masa!
• bonus ce iarta totul: momentele artistice de dans si improvizatie de la inceput si drumul la baie. Acesta din urma a fost inedit. La capatul scarilor era proiectata pe podea o toba cu senzori. Puteai sa te joci facand melodii sarind pe ea pana iti zburau baschetii.

La plecare am dat iama in Noaptea Galeriilor. Mi-a parut rau ca nu am avut aparatul foto la mine.Intentionez sa recuperez azi.
M-am bucurat sa vad atatia amatori de arta si artisti activi, energici, tineri, entuziasti, frumosi, talentati. M-am urat fiindca lucrez in zona subterana a publicitatii. M-am urat fiindca am terminat ASE-ul. M-am urat fiindca nu sunt printre ei.
In final am plecat acasa cu un taximetrist suparat pe natia romana - prea multa lene, hotie, prefacatorie, invidie, rautate! Da, cam asa e si in lumea mea. Ca in a lui. Pluteste neincrederea si e trist tare uneori. Dar mai bem un paharel, ne mai veselim nitel si ne amintim ca, pana la urma, viata e doar un sir de inevitabile si multe compromisuri.

Uneori ma simt ca un caine ud...

... care isi scutura stropii din blana indepartand toate organismele vii din jur.

Uneori ma simt ca o rama fara tablou.
Uneori nu am chef de nimeni.
Uneori am o stralucire in privire care ar putea induce lumea in eroare.
Uneori nu vorbesc, iar alteori glumesc prea mult.
Uneori beau prea mult.
Uneori nu ascult cum trebuie.
Uneori nu sunt langa tine.
Iar de cele mai multe ori nu imi cer scuze.

Amazing Animated Street Art

Amazing Animated Street Art

Posted using ShareThis

Moonspell - Scorpion Flower videoclip FULL NEW VIDEO/SONG

Extras de pe ultimul album - "Night Eternal"

Moonspell vor ramane in istoria rockului

Nu am nici o indoiala. Iar daca as fi avut pana acum, orice urma s-a naruit dupa concertul de la amfiteatrul Eminescu.
A fost un concert ca la carte: cu piese noi si melodii de rezistenta din trecut incheiat asa cum se merita cu "Alma Mater". S-a comunicat cu publicul, iar steagul Romaniei care a aparut pe umerii solistului pe durata ultimei piese a facut deliciul nationalistilor.
Albumul nou suna bine. Foarte bine. E adevarat ca mie tot primele imi plac, dar.... cred ca tine de cantitatea de ascultare. Oricum, e bine de vazut ca nu si-au pierdut suflul!
Singurul meu regret e ca am vazut putina lume la concert. Poate faptul ca i-au vazut la Timisoara (ca si mine de altfel) si multitudinea de concerte din vara asta i-au facut pe oameni sa nu isi cumpere bilet. Pacat!

Aseara am fost aici!

Numai faptul ca stii cu cine a cantat este suficient ca sa te faca sa paralizezi. Sa il vezi in concert, insa, intrece orice imaginatie! E unul din cei mai tehnici chitaristi, iar sincronizarea cu restul muzicienilor e uimitoare. E ca si cum ai urmari rotitele unui mecanism extrem de fin si bine uns. Pacat ca acustica salii nu ajuta!
Dincolo de frumusetea concertului, s-au intamplat si marlanii. S-a intrat greu. Erau putini oameni la rupt bilete, iar posesorii de bilet trebuiau sa se incoloneze intr-o coada ceausista. Cand am ajuns in sala era intuneric si incepuse prima piesa. La adapostul intunericului multi au luat loc pe scaunele din fata. Noi, de exemplu, l-am ridicat pe Laurentiu Cazan - da, artistul care innebunea spatiul carpato-dabubiano-pontic acum niste ani buni si care nu mai infioara decat diaspora acum.
Ceva mai in fata, doua fete intarziate isi fluturau biletele in fata unui domn foarte nervos care isi arata ceasul si le trimitea la plimbare. Acum, cei ce intarzie isi pot pierde dreptul sa mai participe la eveniment. Numai ca, in mod normal, nici intunericul, nici timpul nu dau nimanui dreptul sa uite a-si citi ce scrie pe bilet. Asa cum eu m-am chinuit sa imi gasesc locul, o puteau face si altii! Asa ca stateam, la un rand in spate, urmarind scena si gandindu-ma ca eu ii crapam capul. Plasatoarea nu a putut face nimic asa ca le-a condus pe fete undeva in spate. Atunci am realizat ca eu nu as fi plecat. As fi stat langa el si l-as fi impins din cand in cand. Sau l-as fi luat de gat pur si simplu! Macar ajungeam sa imi alatur numele de cel al lui John McLaughlin intr-un articol de ziar!
Dupa concert, dupa ce am ascultat ce pot acei oameni sa faca, mi-am dat seama ca, datorita faptului ca ma determina sa pierd asa un eveniment, as fi ticluit un plan elaborat de evadare. Dupa scapare m-as fi dus direct la cimitir unde i-as fi profanat mormantul si l-as fi sfartecat a doua oara!
De prisos sa spun ca fetele cu a caror cauza am solidarizat au parasit sala dupa doua piese! Probabil aveau invitatie. La naiba!

Initiativa culturala din al carei comunicat de presa citez:

"Bucureşti, 5 Mai 2008 În perioada 5-25 Mai 2008, se va desfăşura concursul „Poze cu zimţi - Interioare de vieţi, interioare de case”, concurs al pozelor de altădată.Toţi cei cărora le este dor de frumuseţea alb-negru a pozelor cu zimţi din copilăria lor, sau care aparţin unei noi generaţii care de abia acum descoperă acest tip de frumuseţe sunt invitaţi să trimită fotografiile lor alb-negru pe adresa Ordinului Arhitecţilor din România, Strada Pictor Arthur Verona, nr 19, sau să le depună personal la aceeaşi adresă. Concursul este prilejuit de lansarea celui de-al treilea volum de poezii semnat de Anca Mizumschi, „Poze cu zimţi”.

Cele mai frumoase fotografii alb-negru, vor fi premiate de către Ordinul Arhitecţilor din România cu premii în bani. Vernisajul expoziţiei de fotografie şi înmânarea premiilor vor avea loc la sediul OAR, Strada Pictor Arthur Verona, nr 19, în ziua de 7 iunie 2008, orele 19.00. Premierea va fi precedată de lansarea volumului „Poze cu zimţi”, în data de 7 iunie 2008, orele 18.00, Librăria Cărtureşti. De asemenea, pozele selectate vor fi expuse la sediul Ordinului Arhitecţilor din România, în cadrul evenimentului Street Delivery, 6-8 iunie 2008."

SUCCES PARTICIPANTILOR!

Everything Is Illuminated

Si cand te gandesti ca nici nu vroiam sa vad filmul! Nu simteam ca am dispozitia necesara dupa aceasta zi pe care am simtit-o total inutila. Dar filmul a inceput, iar eu ocupam acelasi loc comod intre perne in patul din casa parinteasca asa ca mi-am zis in sinea mea sa arunc un ochi pe ecranul din fata mea. Atentia mi-a fost insa rapid captata si ambii ochi mi s-au lipit de ecran. Fiecare secunda ce trecea ii aducea lui Liev Schreiber inca o bucatica din ceea ce avea sa devina, putin inainte de a rula genericul, respectul meu penru el.
Filmul e frumos, tandru, cu multe cadre fixe pe catea (care fac toti banii), poate prea poetic, dar ravasitor si colorat de parca ar fi fost pictat de mana unui pictor caruia nu i se usuca niciodata pensulele. L-am trait cap coada asa cum numai un est-european ar fi putut sa o faca vibrand la fiecare nota materializata in sunet de pe coloana sonora.
Revelatia absoluta pentru mine a fost insa Eugene Hutz care, OH!, da o cu totul alta dimensiune trairilor mele din timpul concertului Gogol Bordello de la Bucuresti! Dumnezeule, mie mi-a placut cand nici macar nu stiam cine e pe scena!
Ce ti-e si cu artistii astia!